Totul are un inceput

Dragostea vine şi pleacă, niciodată nu rămâne pe loc, dispare şi apare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Îţi poate provoca răni de nevindecat sau te poate aduce pe culmile extazului, unde te ţine captiv şi niciodată, dar niciodată nu-ţi va mai putea da drumul, lăsându-te să te stingi în chinuri şi regrete cu inima perforată din cauza colţilor ei, ca nişte căngi bine înfipte.

Iubirea poate fi totul sau nimic, cheia spre fericire sau spre suferinţă, ea fiind un cuvânt magic, care, din păcate, nu mulţi ştiu să o mânuiască, prefăcându-se prea puternici, pentru ea, dând-o deoparte, aruncând-o cu aşa o uşurinţă în străfundurile fiinţei lui încât uită de existenţa ei. Cu timpul, însă, lipsa se face simţită şi ciclul se reia de la capăt, dar chiar şi atunci, târziu este căci sufletul tot pustiu îţi va rămâne.

Ştiu acest lucru pentru că, şi eu m-am îndrăgostit, că orice om la rândul lui.

Pot spune că a fost frumos cât a durat, a meritat fiecare oră, minut chiar şi secundă lângă ea şi încă merită să plătesc pentru fiecare clipă pe care am petrecut-o cu ea.

Nimeni nu este în stare să iubească şi să preţuiască aşa cum ar trebui de fapt.

Iar eu nu mi-am dat seama de acest lucru de abia când am pierdut-o sau mai bine zis, când m-a pierdut.

Într-adevăr, viaţa este plină de neajunsuri făcându-te să te chirceşti de groază pe care o vezi în lume.

Viaţa nu este rea sau bună, e un amalgam închegat cu minciuni sfruntate şi durere care au rolul de a ţine strânsă viaţa ca un lipici de o bună calitate, dar, că la orice lipici, dacă îi vei turna apă el va deveni din nou lichid, iar atunci cocoloaşele de adevăr captive în cleiul de lipici ies la iveală transformându-se în rouă, topind şi mai mult lipici. Din nefericire la el, există o mică mare problemă şi aceea că, în zadar, de vrei să încerci să-l distrugi, căci el nu are această proprietate şi aceea de a se dezintegra. Undeva în adâncuri, mereu vei simţi un locşor îmbibat parcă în clei şi suferinţă.

Din păcate, adevărul nu aduce întotdeauna fericire, uneori poate răni chiar profund.

Oamenii sunt făcuţi pentru a putea crea sau distruge, în funcţie de sufletul lor dar şi de starea lor.

Eu, sincer, nu m-aş putea pune încă în vreo categorie, niciodată nu am stat să decid dacă este bine sau nu lucrul pe care îl fac sau dacă îi răneşte pe cei din jurul meu, mereu m-am gândit la problemele mele şi niciodată la alţii şi în plus, de aceea există Judecata de Apoi, nu?

Toată viaţa mea am căutat un singur lucru şi acela era dragostea. Un loc unde îmi puteam găsi liniştea şi pacea, unde nimeni nu mă judeca sau îşi dorea să nu mă fi născut.

Ştiu, pare ca o altă poveste nebunească dintre miile de poveşti de dragoste unde băiatul se sacrifică pentru fata pe care o iubeşte nespus de mult şi care are aproape întotdeauna un final fericit.

Dacă vă întrebaţi de ce am scris, aproape întotdeauna, ei bine motivul e acela că la mine, nu s-a sfârşit deloc frumos, nici măcar pe aproape din cât mi-aş fi dorit.

Totul a început când m-am decis să abandonez până şi ultima urmă de stare afectivă.

Când m-am hotărât ca nimic să nu-mi mai poată sta în calea misiunilor mele.

Lucrurile, groaznice – le-ar numi unii - pe care le făceam, mie îmi provocau plăcere iar acesta a devenit ţelul meu.

Prima dată când am ucis un om a fost dintr-o pură greşeală şi neatenţie, iar nu după mult timp am fost numit erou.

Ironic, nu?

Totul se rezumă la cum interpretezi.

Dacă eu îţi voi spune că l-am omorât din greşeală, prima dată vei simţi milă faţă de mine, apoi scârbire.

Iar pentru că acest lucru să nu se întâmple, cuvintele mele s-au exprimat prin limbajul trupului şi acela de, "mare erou”.

Totul a fost foarte bine până când, orbit de lumea aparatelor şi camerelor, m-am transformat într-un fals.

Sute de sow-uri şi emisiuni m-au găzduit, nerealizând că totul era, de fapt, doar un vis.

Când, într-un final, eroul, ce-am fost odată, a fost consumat, nimeni nu a mai avut ceva care să-mi poată exploata, aşa că realitatea şi-a făcut prezenta ca o apă rece aruncată din plin în faţă.

Iar când într-un final îmi găsisem pacea, ca să zicem aşa, ei au venit la uşa mea şi mi-au nenorocit şi ultima fărâmă de speranţă la o viaţă normală.

Mi-au spus că ei m-au făcut faimos iar eu trebuia să le întorc favorul.

Ca o păpuşă de cârpă, ce eram, m-au manevrat şi m-au folosit în potriva voinţei mele şi a fiinţei mele, punându-mă să fac cele mai murdare lucruri, un lucru care mi-am promis ca nu-l voi mai repede nici cat voi mai trai, pentru ca nu ma puteam controla.

Să omor.

Când am ucis acel om, mi-a plăcut, pofta de răzbunare şi cum simţeam sângele pulsându-mi prin vene, adrenalina inundând-mi corpul, mintea-mi gândindu-se cum să continue diferite procedee, totul trebuia aranjat, mă simţeam ca un mic Dumnezeu, care poate decide viaţa oamenilor.

Dar, totul s-a schimbat când ea a apărut în viata mea.

Căldura de care corpul meu dar şi sufletul tânjea, o doreau, o doream.